1.1 – Vizionarea filmelor: unde şi cum ne uităm la filme #FilmLiteracy

În cadrul acestei rubrici, vom arunca o privire asupra modului şi locului în care vizionăm filme, precum şi asupra evoluţiei acestor coordonate de-a lungul timpului.

Pentru a putea vorbi despre spaţiile de vizionare a filmelor, trebuie să trecem în revistă istoricul acestei forme publice de divertisment. Mai întâi, vom poposi în orăşelul Orange, New Jersey, unde inventatorul american Thomas Edison descoperea, la 1888, kinetoscopul, un aparat format dintr-o cutie în care imaginile erau rotite în faţa unei surse de lumină, creând senzaţia de mişcare. Aparatul putea fi folosit doar de către o singură persoană, fiind prevăzut cu un vizor în partea superioară, prin care persoana viziona filmul.

Edison a organizat prima demonstraţie publică a kinetoscopului său în Brooklyn, în anul 1893, însă era clar că, deşi funcţiona, aparatul era prea mic şi prea personal. Cinematografia trebuia să fie grandioasă.

Şi a devenit, într-adevăr, un fenomen de masă, grandios, la Paris, graţie fraţilor Lumière care, doi ani mai târziu, în 1895, inventau cinematograful, un aparat care putea proiecta o imagine pe un ecran şi care, spre deosebire de kinetoscopul lui Edison, putea fi vizionat, simultan, de un număr mare de oameni. Cinematografia devenise, în sfârşit, un fenomen public.

Nici fraţii Lumière, nici Edison, nici oricare altul dintre ceilalţi inventatori nu şi-ar fi putut imagina ce anvergură avea să ia cinematografia. De fapt, la început, filmul era considerat o formă de divertisment pentru clasele muncitoare, care frecventau săli denumite „nickelodeon” unde vizionau, vrăjiţi, scurtmetraje de 5 – 15 minute.

În 1913, cinematografele „nickelodeon” deveniseră prea mici pentru toţi cinefilii interesaţi să vadă filme, aşa că se impunea construirea de cinematografe mai mari, în care să ruleze şi recent apărutele filme de lung metraj.

Un alt tip de cinematograf existent în primul deceniu al sec. XX se numea „Hale’s Tours of the World” şi avea forma unui vagon de tren.

Încă de la începuturi sale, dar mai ales după 1896, când fraţii Lumière şocau publicul francez cu proiecţia imaginilor unui tren care se îndrepta spre spectatori, cinematografia a manifestat o fascinaţie constantă faţă de trenuri. Se prea poate ca această fascinaţie să se fi născut chiar mai înainte de inventarea cinematografiei, deoarece, într-un fel, pasagerii dintr-un tren aveau parte de o experienţă cinematică cu mult înainte să apară filmele. Din clipa în care au fost inventate primele camere de filmat, cameramanii au început să se lege de tampoanele unui tren şi să filmeze călătoria din perspectiva trenului, imortalizând pe peliculă mişcarea căii ferate, peisajul şi trecerea prin tuneluri. Genul acesta de filme se numea phantom rides (călătorii-fantomă): unghiul de filmare crea impresia că mişcarea se datorează unei forţe invizibile. Era un spectacol complet nou şi dinamic, iar noile cinematografe, Hale’s Tours of the World, au imprimat o notă suplimentară de realism călătoriilor-fantomă: banchetele se zguduiau, iar imaginile erau însoţite de șuieratul aburului şi de fluieratul trenurilor.

Încă din zorii cinematografiei, evoluţia sălilor de cinema a fost întotdeauna strâns legată de evoluţia tehnologiei. Filmele mute au fost făcute cu precădere pentru a fi vizionate de public în cinematografe, fapt valabil şi pentru filmele cu sunet, începând de la primul , Cântăreţul de jazz, din 1927, până la miile de pelicule din anii ’30, ’40 şi ’50.

În anii ’60, filmele au păşit în casele oamenilor, graţie televiziunii. Publicul nu mai era nevoit să meargă la cinema pentru a vedea un film. Reversul medaliei era oferta limitată la programul TV. Problema s-a rezolvat parţial în anii ’70, odată cu apariţia casetelor VHS, şi mai apoi, în anii ’90, cu ascensiunea DVD-urilor, care ofereau spectatorilor o libertate de alegere sporită.

Astăzi, avem posibilitatea de a viziona filme într-un număr imens de spaţii şi pe un număr uriaş de dispozitive, număr ce creşte continuu: putem vedea filme în cinematografe, la festivaluri, în teatre, muzee, baruri, şcoli, avioane, acasă, la televizor, pe calculator, pe tablete şi telefoane mobile. În ultimii zece ani, oferta s-a diversificat şi mai mult, odată cu apariţia platformelor pay-per-view şi video-on-demand, platforme care ne permit să urmărim filmele şi emisiunile dorite atunci când vrem noi şi nu atunci când sunt programate.

Printre consecinţele unei game atât de variate de conţinut şi dispozitive se numără şi modificarea atitudinii şi comportamentului spectatorilor faţă de vizionarea filmelor. Schimbarea este strânsă legată şi de utilizarea pe scară largă a internetului, mediu în care sărim de la un site la altul foarte rapid, iar timpul alocat lecturării unui text scade invers proporţional cu lungimea acestuia. Cercetătorii au descoperit că atenţia noastră scade pe măsură ce înaintăm în societatea digitală, fapt ce ne-a adus titlul de „generaţia nerăbdătoare”. În sfera vizionării de filme, efectul se traduce prin preferinţa generaţiilor tinere faţă de seriale sau videoclipuri urmărite pe internet şi printr-o dificultate de a urmări filme de durată.

Producător asociatr: University of Roehampton http://www.roehampton.ac.uk/home/
Lectura: Mihail Somanescu, Adriana Salcudean
Muzica: Bensound – Brazilsamba (Composed and performed by Bensound http://www.bensound.com)